Cât din ceea ce suntem se vede la suprafață? Cât se află în poveștile pe care le spunem despre noi, în lucrurile pe care le-am învățat, în oamenii pe care i-am întâlnit și în alegerile pe care le-am făcut? Și cât din noi rămâne ascuns, asemenea unei camere în care încă nu am aprins lumina?

Cred că omul nu este o definiție, ci un proces. Suntem în permanență influențați de ceea ce trăim, de relațiile pe care le construim, de pierderile pe care le traversăm, de lucrurile care ne bucură și de cele care ne rănesc. Uneori ne schimbăm fără să ne dăm seama, alteori ne agățăm de versiuni mai vechi ale noastre doar pentru că ne sunt familiare.

Îmi place să cred că fiecare om poartă în interior o hartă pe care nu o primește niciodată completă. Unele drumuri sunt deja cunoscute, altele apar abia atunci când avem curajul să facem primul pas. Sunt locuri în noi pe care le vizităm des și altele pe care le evităm, poate pentru că nu știm ce vom găsi acolo. Iar uneori, tocmai acele locuri pe care încercăm cel mai mult să le ocolim ne pot spune cele mai importante lucruri despre noi.

În procesul terapeutic, nu îmi propun să îți ofer o hartă gata desenată și nici să îți spun în ce direcție ar trebui să mergi. Cred că răspunsurile care contează cu adevărat au nevoie să fie descoperite, nu primite. Rolul meu este să merg alături de tine, să te ajut să observi ceea ce poate ai pierdut din vedere, să pun întrebările potrivite și să rămân prezentă atunci când întâlnirea cu tine însuți devine dificilă.

Uneori, ceea ce numim anxietate, tristețe, furie, confuzie sau blocaj poate fi felul în care o parte din noi încearcă să transmită un mesaj. Nu toate emoțiile trebuie reparate și nu toate experiențele trebuie transformate imediat în lecții. Uneori avem nevoie, înainte de orice, să le facem loc și să înțelegem de ce au apărut.

Cred că schimbarea începe atunci când încetăm să ne mai privim ca pe un puzzle pe care trebuie să îl rezolvăm și începem să ne privim ca pe un întreg pe care avem nevoie să îl cunoaștem. Cu răbdare. Cu sinceritate. Fără judecată.

Terapia poate fi un astfel de spațiu: un loc în care nu trebuie să demonstrezi nimic, să fii într-un anumit fel sau să ai deja toate răspunsurile. Un loc în care poți să te oprești pentru o vreme din a funcționa pe pilot automat și să te întrebi, cu adevărat: „Ce se întâmplă cu mine?”, „De ce am nevoie?” și, poate cel mai important, „Cum vreau să trăiesc de aici înainte?”

Iar eu voi fi acolo pentru a te însoți în această călătorie — uneori ca o oglindă, alteori ca un reper, alteori ca vocea care te invită să privești acolo unde poate nu ai avut încă curajul să privești singur.

Pentru că terapia nu înseamnă să devii altcineva. Poate însemna, mai degrabă, să te apropii din nou de tine.